Mai mult decât încălzire - Diplomaţia globală şi căutarea căilor pentru continuarea Protocolului de la Kyoto

Întâlnirea la nivel înalt a avut ca rezultat elaborarea Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC), o convenţie care formează baza legală pentru eforturile globale de a găsi o soluţie la problema schimbărilor climatice. Reuniunea convenţiei, cunoscută sub denumirea de Conferinţa părţilor (COPs) a avut loc an de an, începând cu 1994.

Protocolul de la Kyoto, semnat în 1997 ca o extensie a CCONUSC, este primul pas pe calea eforturilor depuse pentru reducerea, pe termen lung, a emisiilor de gaze cu efect de seră, necesare pentru prevenirea schimbărilor climatice îngrijorătoare. Prima etapă de angajament a protocolului se încheie în 2012, iar din partea reuniunii „COP 15” se aşteaptă o continuare ambiţioasă a acestui angajament.

Importanţa Protocolului de la Kyoto constă în faptul că a stabilit obiective obligatorii de emisie de gaze pentru ţările dezvoltate care l-au ratificat. De exemplu, cele 15 ţări care erau state membre ale UE (UE-15) în 1997 şi-au stabilit ca obiectiv comun reducerea emisiilor de gaze cu 8% comparativ cu „anul de referinţă” stabilit în cadrul Protocolului (¹).

Aceste ţări trebuie să atingă obiectivul stabilit în perioada 2008–2012 (²).

Ţările semnatare au obligaţia să atingă obiectivele stabilite prin protocol mai ales reducând emisiile de gaze pe propriul teritoriu. În acelaşi timp însă există şi o serie de alte opţiuni care le poate facilita realizarea obiectivului propus (vezi secţiunea: Să ajungem la Kyoto la timp).

Fig. 1 / Diferenţele dintre obiectivele şi estimările pe care şi le-au propus ţările UE în cadrul protocolului şi cele de repartizare a sarcinilor pentru ţările UE pentru 2010. Sursă: Raport privind tendinţele şi estimările, AEM, 2007.

Protocolul de la Kyoto a fost destul de controversat, în principal datorită faptului că Statele Unite nu l-a ratificat, dar şi pentru că unele ţări în curs de dezvoltare, precum India şi China, cu economii cu un ritm accelerat de dezvoltare, nu au stabilit obiective în cadrul protocolului.

Echipa de lucru pentru schimbări climatice a AEM joacă un rol important în cadrul eforturilor europene, coordonând o muncă de contabilizare de proporţii foarte mari. Echipa colectează şi verifică datele cu privire la emisiile aşa-numitelor gaze cu efect de seră din toată Europa, pe care apoi le analizează în două rapoarte-cheie care contribuie la evaluarea Protocolului de la Kyoto.

În acest an, cifrele şi analizele oferite de această echipă vor avea o semnificaţie şi mai mare în contextul întâlnirii COP 15, datorită faptului că acestea sunt un indicator clar al măsurii în care eforturile ţărilor UE de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră sunt încununate de succes. Ţările care nu au ratificat protocolul sau care nu au încă obiective stabilite vor fi interesate să vadă cât de bine poate UE implementa protocolul.

Primul raport privind gazele cu efect de seră întocmit de AEM este publicat în primăvara fiecărui an şi este denumit „raport privind inventarul”. Gazele cu efect de seră, în acest context, includ o serie de gaze care produc cele mai grave schimbări climatice: bioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot şi gazele fluorurate. Raportul privind inventarul semnalează tendinţele naţionale: dacă emisiile au tendinţă crescătoare sau descrescătoare. De asemenea, în cazul fiecărei ţări indică şi sursa reducerii sau creşterii emisiilor.

Fiecare stat membru trebuie să prezinte un raport estimativ Comisiei Europene şi AEM referitor la propriile emisii. În acest sens, este relevant sectorul energetic care este responsabil pentru mai mult de 80% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră în UE. Statisticile privind utilizarea energiei, în funcţie de tipurile de combustibil, se multiplică cu anumiţi „factori de emisie”, estimându-se astfel, pentru fiecare ţară în parte, emisiile de gaze provenite din sectorul energetic. Emisiile de gaze provenite din agricultură se estimează în funcţie de mărimea suprafeţei cultivate, tipurile de culturi, măsura în care se utilizează îngrăşămintele chimice, precum şi în funcţie de efectivele de animale (bovine, păsări de curte, ovine, porcine, etc.) din respectiva ţară.

Aşa cum atleţii sunt testaţi în mod regulat pentru a se verifica dacă se conformează regulilor, la fel şi ţările membre sunt monitorizate. Datele se centralizează pentru a se forma o imagine de ansamblu cu privire la emisiile de gaze la nivel european, raportul de centralizare fiind trimis la Comisia Europeană care o transmite mai departe, ca document oficial al Comunităţii Europene, la CCONUSC.

Întrucât datele sunt verificate mai întâi la nivel naţional, există o întârziere de raportare de un an şi jumătate. Cel mai recent raport, publicat în iunie 2008, are la bază date din 2006. Raportul arată că, în momentul evaluării, emisiile de gaze provenind din ţările UE-15 erau cu 3% sub emisiile din „anul de referinţă”.

Conceptul de contabilizare a gazelor este unul destul de abstract, de aceea şi semnificaţia reală a proporţiilor de creştere sau reducere este greu de descifrat. Este mai eficient ca reducerile să fie considerate ca zile din an. Obiectivul stabilit în Protocolul de la Kyoto corespunde unor emisii de gaze pentru 29 de zile.

În fiecare an al perioadei de 5 ani dintre 2008-2012, emisiile de gaze ale ţărilor UE-15 ar trebui să fie în medie cu 29 de zile mai scăzute faţă de nivelul de emisie din 1990. În acest fel, s-ar ajunge la o scădere semnificativă a emisiilor, în câţiva ani.

Cele mai recente date AEM arată că în perioada 1990–2006 emisia de gaze s-a redus cu o cantitate de emisii corespunzătoare pentru 10 zile. Pentru a-şi realiza obiectivul, ţările UE-15 trebuie să reducă emisiile cu o cantitate de emisii pentru încă 19 zile.