Dacă izvorul va seca - Adaptarea la schimbările climatice şi apa

Există multe zone ale Europei care sunt afectate de fenomene extreme: temperaturi foarte ridicate, secete, ploi şi inundaţii.

Vara trecută, în timp ce ziarul spaniol El Pais prezenta imagini cu albia râurilor secate, în Marea Britanie The Guardian avertiza în titlurile sale cu privire la pericolul inundaţiilor. În timp ce autorităţile locale din Barcelona luau măsuri în vederea importului de apă prin transport maritim, guvernul britanic evalua stadiul de pregătire în privinţa protecţiei împotriva inundaţiilor.

Aceste fenomene sunt cauzate de mai mulţi factori, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Chiar dacă reducem emisiile de gaze, prezenţa gazelor cu efect de seră acumulate până în prezent va produce unele schimbări climatice – deci impacturi vor exista în continuare. De aceea, va trebui să ne adaptăm – adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea minimizării riscurilor. Analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de apă, în special asupra lipsei acesteia, seceta.

Ca urmare a temperaturilor tot mai ridicate, rezervele de apă din Europa de Sud se vor împuţina. În acelaşi timp, agricultura şi turismul vor necesita mai multă apă, mai ales în regiunile mai calde şi mai uscate.

Creşterea temperaturii apei şi scăderea cotei râurilor vor afecta, la rândul lor, calitatea apei. Creşterea nivelului precipitaţiilor şi inundaţiile torenţiale vor creşte riscul poluării datorită revărsării apei pluviale şi a scurgerilor de siguranţă din staţiile de epurare a apelor uzate.

În primăvara anului 2008, nivelul apelor în rezervoarele de alimentare cu apă ale oraşului Barcelona erau atât de scăzute, încât s-au luat măsuri să se importe apă pe cale maritimă. S-a hotărât achiziţionarea a şase încărcături cu apă, fiecare conţinând apă potabilă suficientă pentru a umple zece piscine olimpice, pentru un cost aproximativ de 22 milioane EUR. Apa potabilă trebuia adusă din Tarragona (Catalonia de sud), Marsilia şi Almeria – una dintre cele mai uscate zone din sudul Spaniei. Din fericire luna mai a fost o lună ploioasă, rezervoarele s-au umplut până la un nivel satisfăcător, iar planurile de aprovizionare cu apă s-au amânat. Însă discuţiile cu privire la devierea unor cantităţi de apă din râul Ebru şi chiar din râul Rhône din Franţa continuă şi astăzi (¹).

Cipru se confruntă cu o secetă de proporţii catastrofale. Cererea de apă a avut o tendinţă ascendentă în ultimii 17 ani, iar acum este de peste 100 de milioane de metri cubi (m³) de apă potabilă pe an. În ultimii trei ani, ţara a avut la dispoziţie doar 24, 39 şi respectiv 19 milioane de m³ de apă.

Pentru ameliorarea crizei de apă, vara trecută s-a adus apă din Grecia. Până în septembrie 2008 s-au importat din Grecia 29 de nave cu apă. Transporturile au fost întârziate de faptul că şi Grecia se confrunta cu lipsa de apă. Guvernul cipriot a fost nevoit să aplice unele măsuri de urgenţă care includeau reducerea alimentării cu apă cu 30%.

În Turcia, vara trecută, nivelul apelor a scăzut în mod constant, potrivit autorităţilor competente în domeniu. Rezervoarele care asigură apa potabilă pentru oraşul Istanbul erau umplute la 28% din capacitate. Rezervoarele care deservesc Ankara, un oraş cu patru milioane de locuitori, erau umplute la doar 1% din capacitate.

Un raport al Oficiului Apei din Creta a prezentat situaţia alarmantă a resurselor de ape subterane ale insulei. Din 2005, bazinele acvatice – rezervoare subterane – au scăzut cu 15 metri datorită supraexploatării. Pe deasupra, apa de mare a început să se infiltreze, poluând şi proviziile care mai există.

Pe termen scurt, secetele şi crizele de alimentare cu apă trebuie rezolvate, pentru a asigura oamenilor apa necesară. În acelaşi timp însă este nevoie şi de elaborarea unor politici de adaptare pe termen lung. În încercările lor disperate de a reîncărca rezervele de apă, autorităţile locale şi naţionale investesc în proiecte de creare de rezervoare suplimentare pentru stocarea apei, transferuri de apă şi staţii de desalinizare care transformă apa mării în apă potabilă.

Ţările mediteraneene mizează tot mai mult pe desalinizare pentru obţinerea de apă potabilă. În prezent, Spania are 700 de staţii de desalinizare care produc zilnic apă potabilă suficientă pentru 8 milioane de oameni. În Spania, se preconizează dublarea cantităţii de apă desalinizată, în următorii 50 de ani.

Lipsa de apă nu se limitează la sudul Europei. La rândul său, Regatul Unit construieşte, de asemenea, prima staţie de desalinizare în estul Londrei. Staţia va costa 200 de milioane de lire sterline, adică peste 250 de milioane de euro, şi va avea o capacitate de 140 de milioane de litri de apă zilnic, suficientă pentru alimentarea a 400 000 de locuinţe. Ironia constă în faptul că autoritatea locală de gestionare a apei, care construieşte staţia, pierde zilnic mai multe milioane de litri de apă potabilă purificată, din cauza ţevilor sparte şi a proastei infrastructuri.

Desalinizarea poate avea rolul său legitim în procesul de gestionare a apei pe termen lung, dar procesul de transformare a apei sărate în apă potabilă necesită multă energie. Unele staţii funcţionează cu energie solară, ceea ce constituie un aspect pozitiv. Cu toate acestea desalinizarea rămâne un proces costisitor. Pe de altă parte, depozitarea soluţiei de sare, produsul auxiliar, este complicată şi neecologică.

„Aici, vara, avem adeseori temperaturi de peste 40°C şi umiditatea este la fel de ridicată”, ne spune Barış din Istanbul. „Autorităţile locale s-au obişnuit să ne prevină şi, de obicei, ne spun şi cât timp va fi sistată furnizarea apei – astfel, măcar putem să ne facem planuri. În schimb, nu prea fac nimic pentru a rezolva însăşi criza de alimentare cu apă – probabil, nici ei nu pot să facă să plouă mai mult” – a spus el.

Autorităţile locale şi naţionale din Turcia, ca şi din întreaga Europă, ar putea „gestiona” mai bine resursele de apă. Aceasta ar însemna reducerea şi gestionarea mai bună a cererii de apă, în locul încercării de a creşte, pur şi simplu, rezervele de apă.

Directiva cadru privind apa (DCA), cea mai importantă reglementare cu privire la gestionarea apei în Europa, obligă statele membre să aplice un preţ (o taxă) pentru serviciile prin care se furnizează apă, ca un mijloc eficient pentru conservarea apei. Fără îndoială, taxarea este una dintre cele mai eficiente metode de a influenţa modul în care se consumă apa. Cu toate acestea, gestionarea eficientă a apei trebuie să includă şi eforturi pentru prevenirea pierderilor de apă şi o mai bună informare în legătură cu folosirea eficientă a apei.