Politici privind biodiversitatea

Politicile UE

În Strategia sa de Dezvoltare Durabilă din 2001, UE şi-a stabilit obiectivul de a stopa pierderea biodiversităţii şi de a reface habitatele şi sistemele naturale până în 2010. Comunicarea Comisiei Europene privind biodiversitatea din 2006 prevede cadrul principal al politicii. Aceasta adaugă un impuls foarte necesar la atingerea obiectivului pentru 2010, expune clar responsabilităţile instituţiilor UE şi ale statelor membre şi prevede o abordare ambiţioasă a politicii şi un plan de acţiune care propune măsuri concrete.

În timp ce schimbările climatice atrag în mare parte atenţia mass-mediei, într-un mod fundamental, pierderea biodiversităţii este o ameninţare şi mai serioasă. Şi aceasta deoarece degradarea ecosistemelor ajunge deseori la un punct în care nu există întoarcere - şi deoarece dispariţia este definitivă.

Stavros Dimas, Comisar pentru mediu al UE, Săptămâna Verde 2006

Politica UE de conservare a naturii are la bază două acte legislative principale:

• Directiva privind păsările şi
• Directiva privind habitatele

Ambele directive oferă baza pentru reţeaua Natura 2000, o reţea de rezervaţii naturale care se extinde în spaţiul Uniunii cu scopul de a proteja speciile şi habitatele de interes european aparte. Politica UE de conservare a naturii beneficiază de un instrument financiar specific, de fondul LIFE-Nature.

Pierderea biodiversităţii este cauzată în principal de activităţile sectoriale. Strategia din 1998 privind biodiversitatea în Comunitatea Europeană pune accent în special pe integrarea problemelor de biodiversitate în politicile sectoriale, inclusiv pe conservarea resurselor naturale, agricultură, pescuit, politici regionale şi amenajarea teritoriului, păduri, energie şi transport, turism, cooperare şi dezvoltare economică.

Alte politici cu relevanţă pentru biodiversitate la nivelul UE cuprind:

• Cel de-al şaselea Program de acţiune pentru mediu al UE „Viitorul nostru, alegerea noastră„”, adoptat în 2002, în care conservarea biodiversităţii este una dintre cele patru probleme principale care trebuie abordate.
• "Mesajul din Malahide" din 2004, prezentând 18 obiective prioritare pentru stoparea pierderii biodiversităţii, dintre care multe se referă la integrarea sectorială a problemelor legate de biodiversitate.

Politici globale şi paneuropene privind biodiversitatea

În 1992, Convenţia ONU privind diversitatea biologică (CDB)a marcat angajamentul comunităţii internaţionale de soluţionare a pierderii biodiversităţii. Ca răspuns, a fost aprobată Strategia paneuropeană privind diversitatea biologică şi peisageră de ţările din cadrul Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa. Inclusă în procesul ministerial "Un mediu pentru Europa", această strategie asigură singura platformă de cooperare paneuropeană în ceea ce priveşte abordarea pierderii biodiversităţii.

În 2002, CDB şi Summitul privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg au aprobat un obiectiv global pentru 2010 de a reduce semnificativ rata curentă a pierderii biodiversităţii până în 2010. 2010. În 2003, miniştrii de mediu la nivel paneuropean au convenit să stopeze pierderea biodiversităţii până în 2010 prin Rezoluţia de la Kiev privind biodiversitatea.

CDB stabileşte o obligaţie de planificare a biodiversităţii la nivel naţional. Ţările trebuie să dezvolte strategii naţionale care să reflecte modul în care vor fi realizate obiectivele Convenţiei, iar planurile de acţiune aferente trebuie să prezinte măsurile care sunt luate în vederea realizării acestor obiective. O listă a acestor strategii naţionale privind biodiversitatea şi a planurilor de acţiune este disponibilă pe site-ul web CDB.